Nobody's Home
Administrator
 Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 413
|
|
1976–1980: Formare
Originile Depeche Mode pot fi urmărite din 1977, când Vince Clarke şi Andrew Fletcher au înfiinţat o trupă care se numea "No Romance in China", Clarke fiind vocal şi chitarist, iar Fletcher basist. În 1978, Clarke cânta la chitară într-o formaţie "imitaţie Ultravox", "The Plan", cu prietenul şi colegul Robert Marlow ca vocal şi Vince la chitară/clape. În 1978-79, Gore a cântat într-un duo acustic, "Norman and The Worms", cu prietenul din şcoală Philip Burdett (care în prezent cântă în mişcarea folk) vocal şi Gore chitarist. În 1979, Marlow, Gore, Clarke şi un prieten, Paul Redmond, au format o trupă numită "The French Look", cu Marlow - vocal/clape, Gore - chitară, Clarke şi Redmond - clape. În martie 1980, Clarke, Gore şi Fletcher au înfiinţat trupa "Composition of Sound", cu Clarke - vocal/chitară, Gore - clape şi Fletcher - bass. "The French Look" şi "Composition of Sound" au cântat o dată live împreună în iunie 1980 la St. Nicholas School Youth Club din Southend on Sea, Essex. Curând după înfiinţarea "Composition of Sound", Clarke şi Fletcher au trecut la sintetizatoare, practicând slujbe de tot felul pentru a le cumpăra, sau împrumutându-le de la prieteni. Gahan s-a alăturat formaţiei în 1980 după ce Clarke l-a auzit fredonând melodia 'Heroes' a lui David Bowie, în timpul unui jam session cu o altă trupă. Astfel, bazele Depeche Mode au fost puse. Numele a fost luat de la o revistă franţuzească de modă, "Dépęche mode", traducerea aproximativă fiind "Ultimele Ştiri Din Modă" deşi de obicei este tradusă greşit în "Modă Rapidă", datorită confundării cu verbul francez "se dépęcher" (trad. a se grăbi).
[modifică] 1981–1984: Primele lansări
Formaţia a devenit parte a casei de discuri Mute a lui Daniel Miller printr-o înţelegere verbala, şi au lansat primul album, Speak & Spell, în 1981. Pe când trupa promova albumul, Clarke a început să discute public discomfortul provocat de succesul pe care Depeche Mode îl atingea; a simţit că deveneau prea populari după succesul celui de-al doilea single "Just Can't Get Enough". Curând, a părăsit formaţia şi a început să înfiinţeze diverse trupe precum Yazoo (Yaz în S.U.A.) cu Alison Moyet, The Assembly cu Eric Radcliffe, şi mai târziu Erasure cu Andy Bell. La mai mult de 20 de ani după acestea, Depeche Mode încă includ piesa menţionată anterior, "Just Can't Get Enough", în concerte atunci când sunt în turnee. Aceasta a devenit precum o pauză de retrospectivă în timpul concertelor, însă a căpătat aerul "întunecat", atins de compoziţiile formaţiei de-a lungul timpului, în comparaţie cu stilul synth-pop naiv al acestui cântec.
După plecarea lui Clarke, Martin Gore, care a compus "Tora! Tora! Tora!" şi "Big Muff" de pe albumul de debut, a devenit compozitorul principal al formaţiei. În 1982, albumul A Broken Frame a fost lansat de cei trei membri rămaşi. Anterior acestuia, Alan Wilder l-a înlocuit pe Vince Clarke în turneu, dar nu a contribuit la producerea albumului A Broken Frame. Curând după aceasta, a devenit membru Depeche Mode cu drepturi depline, la timp pentru single-ul non-album din 1983, "Get the Balance Right". El a compus "The Landscape is Changing" şi "Two Minute Warning" pentru albumul din 1983, Construction Time Again, "In Your Memory", B-side al single-ului "People are people" şi "If You Want" pentru albumul Some Great Reward din 1984, şi împreună cu Martin Gore a compus "Fools", B-side al single-ului "Love In Itself", însă cea mai însemnată contribuţie a sa constă în producţia muzicală şi tehnică.
La începutul anilor '80, popularitatea formaţiei în Europa era în mare măsură nelimitată (îndeosebi în Germania ), împreună cu o oarecare recunoaştere în Australia. Cu toate acestea, în 1984 Depeche Mode a făcut o incursiune în Statele Unite ale Americii, pornind lansarea ediţiilor exclusiv Nord-Americane a compilaţiilor People Are People conţinând primul lor hit transatlantic cu acelaşi nume, "People Are People", şi CD-ul lansat ulterior, Catching Up with Depeche Mode.
[modifică] 1985–1989: Ascensiunea
Această perioadă este văzută drept începutul asocierii formaţiei cu subcultura goth din Anglia care dobândea popularitate în Statele Unite. Între timp, criticii din Anglia au respins Depeche Mode de-a lungul anilor 80, etichetându-i drept o trupă de băieţi drăguţi şi naivi care cântă melodii electronice comerciale şi uşurele, din cauza stilului voios şi "drăguţ" al multor dintre primele melodii, precum "Just Can’t Get Enough" şi "The Meaning of Love", în ciuda sound-ului mult mai întunecat şi complex dezvoltat pe parcurs. Însă în America, unde formaţia a devenit pentru prima oară populară la staţii radio de colegiu şi staţii de rock alternativ precum KROQ în Los Angeles, interesul Depeche Mode a fost căpătarea unui auditoriu indiscutabil diferit.
Eticheta gothică atribuită formaţiei în Statele Unite se datorează mai mult sound-ului decât imaginii, din cauza prezentării târzii pe piaţa americană şi seriei anterioare de videoclipuri lipsite de substanţă şi constrânse de buget. După cum semnalează piesa "Blasphemous Rumours" din 1984, un comentariu amar la adresa vieţii nedrepte, şi B-side-ul melodiei "It’s Called a Heart", numit "Fly on the Windscreen" (ulterior remixată şi inclusă pe albumul Black Celebration din 1986 sub numele de "Fly on the Windscreen - Final" , Depeche Mode căpătase nuanţele întunecate şi profunde ce s-au păstrat până în prezent.
După ce videoclipului single-ului "A Question of Time" a captat atenţia, regizorul Anton Corbijn a început o lungă prietenie şi colaborare cu formaţia, în decursul vremii regizând 20 dintre videoclipurile trupei (cel mai recent fiind "Suffer Well" din 2006).
După lansarea albumului Music for the Masses din 1987, trupa a dus la bun sfârşit un turneu mondial în 1987-88, toate biletele fiind epuizate în scurt timp. Turneul a culminat cu un concert final susţinut pe 18 iunie la Pasadena Rose Bowl, cu un public de peste 80.000 de persoane. Turneul a fost prezentat într-un documentar realizat de D.A. Pennebker, cunoscut pentru portretizarea interacţiunii cu fanii. Concertul a fost întregistrat şi lansat ca album sub titlul 101 (spectacolul a fost al o sută unulea şi ultimul din turneu), devenind unul dintre albumele cu cele mai mari vânzări în 1989 şi fiind considerat o excelentă consemnare live a înregistrărilor dintre anii 1981-1987.
Mai târziu în acel an, după ce Martin Gore a făcut o scurt deviere pentru a înregistra Counterfeit e.p., cu şase cover-uri ale meldiilor sale favorite, formaţia a înregistrat în Milano "Personal Jesus", o piesă cu influenţe country-western. Anterior lansării sale, în ziarele din Anglia au fost postate reclame care anunţau, simplu şi totodată ambiguu, doar atât: "Your own personal Jesus". După ceva timp, reclamele au fost completate cu un număr de telefon unde puteai suna pentru a auzi piesa. Controversa cauzată de versuri a propulsat single-ul pe locul 13 în topurile din Anglia, devenind unul dintre cele mai vândute single-uri ale trupei şi, totodată, primul lor single de aur în America. Melodia a fost mai târziu interpretată de alţi artişti precum Johnny Cash, Gravity Kills şi Marilyn Manson. În septembrie 2006 , a fost votată de cititorii revistei de muzică Q ca fiind una din cele mai bune 100 melodii ale tuturor timpurilor.
[modifică] Perioada de mijloc
[modifică] 1990–1994: Două albume de top
La mijlocul anilor 80 şi începutul anilor 90, popularitatea formaţiei în America crescuse, la fel ca şi influenţa lor asupra stilurilor muzicale nou-apărute, techno şi house. Pionierii muzicii techno Derrick May, Kevin Sauderson şi Juan Atkins au menţionat deseori influenţa Depeche Mode asupra creării muzicii proto-techno în perioada exploziei Detroit Techno de la sfârşitul anilor 80. În februarie 1990, “Enjoy the Silence”, unul dintre single-urile cele mai de succes ale formaţiei Depeche Mode, a ajuns pe locul 6 în Anglia; câteva luni mai târziu în Statele Unite, a devenit primul (şi singurul) hit Depeche Mode intrat în Top 10, atingând locul 8, şi a adus trupei cel de-al doilea single premiat cu discul de aur. A câştigat “Best Single” la Brit Awards în 1991.
Pentru a promova noul album, Violator, au ţinut o sesiune de autografe în Los Angeles, atrăgând 17.000 de fani. Albumul (Top 10 în Anglia şi America) şi turneul ulterior, World Violation Tour, au fost mari succese. Până în prezent, albumul a luat trei discuri de platină în America, cu vânzări de peste trei milioane de unităţi. Considerabil, 40.000 de bilete pentru concertul de pe Giants Stadium (în East Rutherford, New Jersey) s-au epuizat în opt ore, şi 48.000 de bilete pentru cel de pe Dodger Stadium din Los Angeles s-au epuizat într-o oră din momentul în care au fost puse în vânzare.
Până în 1991, Depeche Mode devenise una din cele mai de succes trupe din lume, bazându-se pe un sound proto-techno pentru a se distinge. Contribuţia la filmul lui Wim Wenders, Until the End of the World, denumită “Death’s Door” şi încă un album solo lansat de Alan Wilder sub numele de Recoil au prelungit pauza dintre albume.
Depeche Mode a schimbat ritmul vizibil în 1993, odată cu lansarea albumului Songs of Faith and Devotion. Este un alt punct de plecare pentru formaţie – în "Songs" s-au experimentat mai multe aranjamente organice, bazate atât pe sunete foarte distorsionate de chitară electrică, cât şi pe folosirea tobelor live (cu Alan Wilder, care debutase ca baterist de studio la piesa "Clean" de pe Violator) şi a sintetizatoarelor. La soundul general s-au adăugat instrumente cu coarde, cimpoaie şi un cor feminin.
Albumul a debutat direct pe locul 1 în Anglia şi USA, imediat după lansarea piesei cu influenţe blues şi grunge "I Feel You". A urmat turneul mondial de 14 luni "Devotional", apoi un concert video cu acelaşi nume şi un al doilea album live, Songs of Faith and Devotion Live. Albumul live era constituit din reproducerea piesă cu piesă a albumului eponim, iar rolul său era de a impulsiona vânzările la albumul de studio, însă s-a dovedit a fi un eşec comercial.
În 1994 Depeche Mode ajunseseră în rândul formaţiilor cu cel mai mare succes pe stadioane, la fel ca U2, R.E.M., INXS, şi The Rolling Stones. Au început să apară şi urmările acestui succes fulminant. Dependenţa de heroină a lui Dave Gahan începea să-i afecteze comportamentul, făcându-l să fie mai capricios şi mai introvertit. Martin L. Gore a suferit câteva atacuri de panică, iar Andrew Fletcher a refuzat să participe la al doilea leg "exotic" al turneului, datorită "instabilităţii mentale". Pe parcursul acelei perioade a fost înlocuit pe scenă de Daryl Bamonte, care colaborase timp de mulţi ani cu formaţia, ca şi asistent personal.
[modifică] 1995–2000: Succesul continuă, dincolo de haos...
În iunie 1995, Alan Wilder anunţă că părăseşte trupa, invocând „nemulţumiri acumulate în relaţiile din interiorul trupei şi cauzate de practicile de lucru ale grupului”. Alan continuă să lucreze la proiectul propriu, Recoil, lansând cel de-al patrulea album (Unsound Methods) în 1997.
Wilder susţinea că a contribuit cu “partea leului” în ce priveşte munca la albumele anterioare şi că „nu a primit niciodată recunoaşterea şi respectul cuvenit, pe măsura meritelor sale”. După plecarea lui Alan, mulţi au fost sceptici, aşteptându-se ca Depeche Mode să nu mai înregistreze vreodată vreun album nou. Starea psihică a lui Gahan şi dependenţa sa de droguri deveniseră surse majore de îngrijorare, culminând cu presupusa tentativa de suicid (pe care Gahan a negat-o sistematic) şi cu aproape fatala supradoză administrată acasă, la Los Angeles. Pe la mijlocul anului 1996, în sfârşit, a început un program de reabilitare pentru a-şi depăşi dependenţa de heroină.
În ciuda problemelor personale ale lui Dave, care se complicau progresiv, Gore a încercat în repetate rânduri, în intervalul 1995-1996, să reunească trupa în studioul de înregistrări. Dar Dave rareori reuşea să apară la sesiunile programate, iar când o făcea, treceau săptămâni întregi până când reuşea să înregistreze vocile. Gore era forţat să asiste neputincios la destrămarea trupei şi nevoit să recurgă la lansarea unui album solo care să cuprindă cântecele compuse de el. Până la urmă, temerile lui Gore s-au dovedit a fi nefondate, iar în 1996, cu un Gahan proaspăt ieşit din clinica de reabilitare, Depeche Mode a dus la bun sfârşit sesiunile de înregistrări, cu producătorul Tim Simenon; anul următor, a fost lansat albumul Ultra şi cele două single-uri care l-au precedat - "Barrel of a Gun" şi "It's No Good".
Albumul a intrat din nou direct pe locul #1 în topul UK. Simenon (fost membru al Bomb the Bass) a împins trupa spre un sunet mai greu, cu influenţe dance, cu ceva mai puţine chitări (comparativ cu albumele anterioare). Din cauza stresului produs de turneul mondial precedent, trupa a decis să renunţe la un eventual turneu de promovare pentru albumul Ultra. A doua ediţie a compilaţiei de single-uri, The Singles 86-98 a fost lansată în 1998, precedată de un nou single "Only When I Lose Myself", înregistrat odată cu albumul Ultra. Trupa a plecat apoi într-un turneu de 4 luni care să le cimenteze statutul de atracţie cvasi-permanentă, având aceleaşi concerte de masă, cu public semnificativ, comparativ superioare vânzărilor de albume (U2, R.E.M., The Rolling Stones şi Rod Stewart sunt alte exemple din aceeaşi categorie). În acelaşi an, a fost lansat un album tribut intitulat For the Masses, care conţinea coveruri după piese Depeche Mode, înregistrate de trupe ca The Smashing Pumpkins, The Cure şi The Deftones.
[modifică] Depeche Mode în anii 2000
[modifică] 2001–2004: Exciter
În 2001 Depeche Mode lansează albumul Exciter, produs de Mark Bell (fost membru al grupului de pionierat techno numit LFO). Bell a introdus un sunet minimalist, digital, care domină albumul, cu influenţe IDM şi glitch. Exciter nu a reuşit să se ridice la acelaşi nivel al vânzărilor albumelor anterioare, iar mulţi fani şi critici au resimţit albumul ca pe unul neinspirat şi nefinisat, inadecvat produs.
A fost primul album de studio Depeche Mode care s-a poziţionat în topul din State pe un loc superior faţă de cel ocupat în topul britanic. Răspunsul criticilor la acest album a fost mai curând apatic şi neentuziast. Dacă a primit şi cronici rezonabil pozitive din partea câtorva publicaţii (NME şi revistele din US: Rolling Stone şi L.A. Weekly), cele mai multe, însă (inclusiv Q Magazine, PopMatters şi Pitchfork Media) au ridiculizat albumul, catalogându-l drept plicticos, neprelucrat, nerafinat şi prost produs.
Anul 2003 aduce lansarea albumul solo al lui Dave Gahan - Paper Monsters, urmat de un turneu mondial şi insoţit de DVD –ul intitulat Live Monsters; Martin Gore şi-a continuat, de asemenea, cariera solo, lansând cel de-al doilea volum Counterfeit˛ (o continuare a Counterfeit-ului din 1989); acestea în timp ce Fletcher îşi lansa propria firmă de producţie, Toast Hawaii (dintre trupele notabile produse sub această marcă detaşându-se de departe grupul synth-pop, Client).
În luna august a aceluiaşi an, Mute lansează versiunea DVD a Devotional-ului, filmat în cursul turneului mondial din 1993 şi, totodată, şi o nouă compilaţie de remixuri – albumul Remixes 81 - 04 care conţine mixuri noi, nelansate până atunci, de promovare a single-urilor trupei din perioada 1981 - 2004, inclusiv o reinterpretare a lui "Enjoy the Silence" de către Mike Shinoda, versiunea denumită "Enjoy the Silence 04" care a fost lansată ca single şi a atins locul #7 în topul UK.
[modifică] 2005 – prezent: Playing the Angel
Pe 17 octombrie, 2005, Depeche Mode lansează cel de 11-lea album de studio, cu titlul Playing the Angel, album care a primit recenzii foarte bune.
Produs de Ben Hillier, acest album de top 10 (care a atins poziţia #1 în topurile mai multor ţări europene) debutează promovarea cu hitul "Precious", single ajuns pe locul #4 în clasamentul britanic. Albumul a beneficiat şi de o sesiune de autografe oferite în ziua lansării (prima de după 1990) la New York City. Acesta este primul album Depeche Mode ce conţine versuri scrise de Gahan şi primul de la Some Great Reward-ul anului 1984 ale cărui piese nu sunt compuse exclusiv de Gore.
Cu o versiune prototip „scursă” pe internet cu câteva luni mai devreme, videoclipul oficial al lui "Precious" a fost lansat pe 12 Septembrie pe site-ul web al trupei,. Cel de-al doilea single, "A Pain That I'm Used To," s-a lansat pe 12 Decembrie , urmat de "Suffer Well," primul single al epocii Depeche Mode post-Clarke care nu a fost compus de Gore (versurile aparţinându-i lui Gahan, iar muzica fiind compusă de Philpott/Eigner).
Deasemenea, pe 2 martie 2006, o versiune video a single-ului "Suffer Well" a fost lansată special pentru Simlish, devenind coloana sonoră a jocului PC The Sims 2: Open for Business , împreună cu clipul în care trupa îi personifică pe The Sims. Astfel, ei s-au alăturat trupelor pop ai anilor 80, Kajagoogoo şi Howard Jones care au contribuit muzical la dezvoltarea jocului PC, cu prestaţia lor din Simlish.
Pentru promovarea lui Playing the Angel, trupa a început în noiembrie 2005 un turneu de talie mondială, Touring the Angel, de care s-au bucurat fanii din America de Nord şi Europa. Turneul a continuat în primăvara şi vara lui 2006, timp în care au marcat şi capul de afiş al festivalului Coachella Valley Music and Arts Festival, 2006. Câteva concerte i-au adus pentru prima dată în ţări din Europa de Est – ca Bulgaria şi România.
În martie 2006, site-ul oficial anunţa două date de turneu în Mexic (ţară pe care nu o mai vizitaseră de 12 ani). Peste 55.000 de bilete s-au vândut instantaneu pentru stadionul din Mexico City , determinând trupa să mai programeze un concert în aceeaşi locaţie, demonstrându-şi astfel popularitatea în Mexic – la parametri egali cu multe ţări din Europa, unde audienţa se ridică în mod obişnuit la 40.000 de oameni.
Înregistrările a 50 de concerte au fost lansate în mod oficial pe CD. Aceste ediţii limitate de albume live au fost publicate sub titlul schematic Recording the Angel şi se adresează mai curând colecţionarilor. Pe 3 aprilie 2006, au fost lansate ediţiile remasterizate ale albumelor Speak & Spell, Music for the Masses, şi Violator în versiune audio CD şi DVD-Audio, conţinând extra tracks şi B-sides. În plus, fiecare album este însoţit de un documentar ce marchează istoria formaţiei şi munca de producţie a fiecărui album. Cea de-a doua tranşă de albume remasterizate a cuprins: A Broken Frame, Some Great Reward şi Songs of Faith and Devotion, toate lansate pe 2 Octombrie, 2006. Următoarele patru albume rămase, predecesoarele lui Playing the Angel, sunt anunţate pentru lansare în lunile martie şi aprilie 2007. La remasterizarea albumelor îşi aduce contribuţia şi fostul membru al trupei – Alan Wilder.
Pe 25 Septembrie 2006, Depeche Mode lansează setul DVD-CD Touring The Angel: Live In Milan, regizat de Blue Leach şi înregistrat la Fila Forum din Milano, pe 18 şi 19 februarie 2006. Primul disc al DVD-ului cuprinde concertul integral, bonus versiunile live ale pieselor "A Question of Lust" şi "Damaged People", împreună cu un documentar de 20 de minute aparţinând lui Anton Corbijn şi anunţul oficial al turneului făcut în vara lui 2005, în Germania, la Dusseldorf. Discul 2 conţine dosarul de presă al lui Playing The Angel, iar discul 3 - versiunile live ale pieselor aceluiaşi album .
The Best of Depeche Mode - Volume 1
În plus, o compilaţie "best-of" se lansează în noiembrie 2006, sub titlul The Best Of, Volume 1 , împreună cu noul single, "Martyr." Produs în cursul sesiunilor de înregistrare a lui Playing the Angel, Martyr a fost, de fapt, prima piesă înregistrată pentru acest album şi considerată iniţial de către trupă drept primul single al albumului; în cele din urmă, cei trei au realizat că piesa nu se încadrează în nota întunecată a albumului şi au renunţat la idee.
Pe 2 noiembrie, Depeche Mode primeşte premiul pentru cel mai bun grup al anului, la MTV Europe Music Award. Cu această ocazie, Fletcher confirmă că trupa va lua o pauză lungă după turneul masiv "Touring the Angel", afirmând totodată că în curînd vor decide dacă urmează şi o pauză de creaţie, sau vor începe să lucreze la un nou album.
În decembrie 2006, Depeche Mode este nominalizată la premiul Grammy, pentru cea mai buna piesă dance - "Suffer Well" - Best Dance Recording. Este cea de-a treia nominalizare Grammy, prima fiind propunerea materialului Devotional, în 1995, la categoria Best Long Form Music Video, urmată de Best Dance Recording pentru „I Feel Loved”.
La mijlocul lui decembrie 2006, iTunes lansează colecţia The Complete Depeche Mode, cel de-al patrulea set box, după The Complete U2 în 2004, The Complete Stevie Wonder în 2005 şi Bob Dylan: The Collection – la începutul lui 2006.
|
|
