Nobody's Home
Administrator
 Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 413
|
|
Pentru a putea intelege mai bine intreaga cultura gotica va trebui sa pornim de la inceputurile intregii arte si sa incepem chiar cu nasterea ei; sa coborim la artele antichitatii ca mai apoi sa ajungem in evul mediu, secolele XV-XVII si arta secolului XIX.
O istorie a artei: nu un traiect linear, ci o evolutie mereu improspatata de contributii exterioare, in care amestecurile si conexiunile geografice si temporale produc necontenit mutatii ale formelor si ale functiilor artei. Orice opera, spune insusi sculptorul Robert Smithson, isi asuma efectul produs de curgerea timpului, raportindu-se in mod egal atit la preistorie cit si la cel mai indepartat viitor. In arta, durata este mai importanta decit originalitatea-valoare relativa si trecatoare, condamnata la o permanenta depasire; de aceea Delacroix voia sa fie "un clasic pur", aceasta capacitate de a dura constituie un criteriu de arta. De aici taina ei; uimirea de a constata ca arta greaca ne emotioneaza inca dupa secole, ca picturile rupestre (marea sala a taurilor din pestera Lascaux), de la descoperire si pina astazi, ne apar ca inceputuri ale artei.
Fascinatia unei nasteri, asa se manifesta mereu arta. Ceea ce ne impresioneaza la Lascaux este prezenta initiala a unei gindiri creatoare asemenea unei vieti care se naste sub ochii nostri. Intr-adevar, principiul care sta la baza acestei arte provine nu atit din coduri prealabile cit dintr-o plasmuire izvorita din natura si inteleasa ca o evolutie vitala. Paralel cu functia sa rituala si magica, mai evidenta in perioadele de demult, functia ludica, adica jocul cu regulile, constituie o conditie esentiala a emergentei artei. Din totdeauna, prin arta fiinta umana sfideaza moartea.
In prima parte am prezentat in forma cea mai scurta, marea nastere a artei ce va ajunge sa se lege de artele antichitatii; "antichitate" este perioada care se intinde de la sfirsitul neoliticului pina la inceputul evului mediu. Cuvintul "Antichitati" denumeste si lucrarile de arta vechi, incepind cu renasterea italiana, spre deosebire de creatiile "moderne". Antichitatea prezinta in special perioada care incepe cu aparitia scrierii, catre mileniul IV i.c., si se prelungeste pina la caderea imperiului roman in 476, o data cu inlaturarea ultimului imparat. In ciuda acestei date simbolice, limita intre antichitate si evul mediu ramine imprecisa. Exista o evolutie lenta marcata de crestinarea imperiului roman si divizarea lui in doua parti, simultan cu marile invazii germanice.
Antichitatea se refera la o vasta parte a lumii, in principal cea organizata in jurul Mediteranei care ofera o cale de comunicatie naturala. Se diferenteaza antichitatea orientala proprie egiptanilor, mesopotamienilor si persilor, si antichitatea clasica a grecilor, etruscilor si romanilor. Aparitia si dezvoltarea oraselor determina crearea unei arte monumentale care ia amploare din ce in ce mai mult, o data cu construirea statelor si apoi a imperiilor. Dezvoltarea oraselor nu se produce in acelasi moment in bazinul Marii Mediterane. Un puternic vint civilizator vine din orient, apoi se raspindeste spre occident, creind o filiatie intre aceste mari civilizatii. Datorita acestui fapt, in Europa se suprapun perioade diferite.
Antichitatea cucereste 4.000 de ani de istorie, cu evolutii arhitecturale, cu mari constructii mesopotamo-egiptene spre eleganta coloanelor grecesti. Roma va prelua toata aceasta mostenire intr-un raport balansind in jurul grandorii si al lipsei de masura. Paralel, arta reprezentarii-pictura si sculptura-va cunoaste aceleasi evolutii. Artistul va inventa forme din ce in ce mai suple si mai vii, trecind incetul cu incetul de la suprafata plana la o lume complexa, in trei dimensiuni. Astfel, studiul antichitati revela, la o scara redusa, antagonismul mereu renascind intre civilizatia orientului si aceea a occidentului. Confruntarea se dovedeste uneori brutala, dar occidentul nu cedeaza niciodata sa primeasca influente benefice.
Evul Mediu cuprinde perioada dintre secolul V si secolul XV; incepe deci, la sfirsitul antichitatii, o data cu prabusirea imperiului roman de apus in 476, si se termina in zorii renasterii italiene. Evul Mediu marcheaza intrarea definitiva a occidentului in perioada crestina.
Arta Paleocrestina este cea care, de la sfirsitul antichitatii, pune bazele iconografice ale artelor crestine ce se vor naste. Din secolul III, ea constituie fundamentul artei Bizantine consacrate in intregime glorificarii lui Dumnezeu si Imparatului. Aceasta arta infloreste in secolul VI si se prelungeste timp de aproape un mileniu in partea orientala a Imperiului Roman. In partea apuseana a imperiului se raspindeste Arta Noilor Navalitori; de la sfirsitul secolului V, aici se stabilesc diferite triburi germanice: francii in Nordul Galiei, burgunzii in Est, ostrogotii in Italia si vizigotii in Peninsula Iberica. Arta lor, predominant ornamentala, ia avint in domeniul fabricarii armelor si podoabelor, germanii excelind indeosebi in orfevraria lucrata in tehnica cloisonne. Vocabularul lor artistic este alcatuit, in special, din forme abstracte si zoomorfe, care evoca o imaginatie bogata.
Pentru a-si asigura suveranitatea, care, de acum inainte, trebuie sa fie recunoscuta de puterea papala, popoarele germanice se convertesc treptat la crestinism. Acest proces permite fuziunea artei lor cu mostenirea artistica a antichitatii. Astfel, arhitectura si relieful sculptat, continuatoare ale traditiilor vechii Rome, se simt "germanizate". Occidentul crestin isi regasaste unitatea politica, impreuna cu renasterea intelectuala, culturala si artistica abia la inceputul secolului IX, o data cu triumful imperiului Carolingian. Desi aceasta renastere pare a fi fost prea scurta (aproximativ 80 de ani), ea marcheaza totusi o ruptura profunda in traditia artistica a occidentului crestin, care anunta o alta, mai durabila.
Dupa invaziile normande, ungare si serazine din secolul VIII, arta cunoaste din nou avint si o revigorare evidenta, care se exprima in Arta Romantica, incepind din secolul XII, si apoi in inovatiile Gotice. Hranit de spiritulaitatea crestina, atit stilul Romantic cit si cel Gotic sint reflectate credintei unei civilizatii dedicate in intregime glorificarii lui Dumnezeu.
ELANUL GOTIC: "DUMNEZEU ESTE LUMINA".
Adjectivul "gotic" este inventat de umanistii renasterii italiene; el desemneaza dispretuitor, ca fiind barbara (gotii au invadat Europa la inceputul Evului Mediu), cultura care s-a dezvoltat in occident intre secolele XII si XVI. Acest calificativ se aplica mai intii arhitecturii, apoi, in ansamblu, artelor si, in sfirsit, intregii culturi a acestei perioade. Arta Gotica a fost mult timp privita cu desconsideratie si nu se ezita in a-i distruge operele; a fost reabilitata abia in secolul XIX de catre reprezentantii Romantismului.
Arta Gotica apare la mijlocul secolului XII, o data cu construirea corului bazilicii Saint-Denis, la initiativa Abatelui Suger. Foarte rapid, se extinde in toata arhitectura franceza si, de aici, in intreaga Europa. Incepind din a doua jumatate a secolului XII, diferite tari ale Europei se detaseaza de modelul francez; fiecare regiune de goticului o inflexiune originala, proprie specificului national, fara a-i schimba insa principiile de baza; este epoca Goticului Regional. Perioada de extindere a artei gotice acopera un spatiu geografic foarte important. La Nord, patrunde in Scandinavia; la Est, atinge Polonia, iar la Sud, cucereste o parte din Orientul Latin, pina in Cipru si insula Rhodos. Astfel, Cultura Gotica apare ca un liant al acestei Europe divizate din punct de vedere politic.
Italia, insa, face exceptie de la aceasta regula; ea remine pentru mult timp inchisa artei gotice, careia ii da o interpretare cu totul originala, neretinind din ea decit aspectul decorativ. In plus, la mijlocul secolului XIV, in Toscana se dezvolta o arta noua- Renasterea-, care va pune capat treptat Goticului, catre mijlocul secolului XVI.
Pentru gotici, elanul gotic ramine acesta: "Dumnezeu este lumina", iar ea s-a nascut odata cu manastirea Saint-Denis pe la mijlocul secolului XII, cind Europa intra intr-o perioada numita "Frumosul Ev Mediu", cunoscind un puternic avint demografic, care antreneaza formarea a numeroase centre urbane. Arta gotica este profund legata de aparitia acestor orase, spre deosebire de Arta Romanica, ce ramine o arta mai mult rurala. Municipalitatile construiesc edificii religioase in mijlocul oraselor; catedralele, din ce in ce mai inalte, reflecta orgoliul fiecarui oras. Rolul social si cultural al oraselor devine primordial si atrege dupa sine numeroase trensformari.
Dupa doua secole de inflorire, Europa secolului XIV intra intr-o perioada tulbure. Intre 1337 si 1453 razboiul de 100 de ani pune fata in fata Franta si Anglia; apoi, timp de 40 de ani, biserica este tot mai slabita. Prin aceste "nenorociri ale timpului", Europa este traversata de grave crize culturale si sociale care ameninta unitatea. Religia devine mai individualista si misticismul cunoaste un numar crescut de adepti.
La mijlocul secolului XV, Europa cunoaste o oarecare revenire la calm: este sfirsitul razboiului de 100 de ani si statul modern se instaleaza treptat. Regatul Frantei si-a fixat frontierele si si-a afirmat puterea in fata amenintarii Ducilor de Burgundia. Sfintul Imperiu ramine divizat; Spania incheie Reconguista prin cucerirea Granadei in 1492. Impreuna cu Portugalia, revolutioneaza spatiul European prin deschiderea Lumii Noi, de care va profita din plin in secolul XVI. La rindul sau, Italia trece printr-o perioada de prosperitate care permite o mare emulatie culturala. In fapt, secolul XV este cel al Renasterii Italiene, care se dezvolta in jurul conceptului de Umanism. Umanismul este prima doctrina care plaseaza omul (si nu Divinitatea, ca pina acum), in centrul gindirii sau al creatiei. Restului Europei ii trebuie un secol pentru a asimila si a reproduce lectiile Renasterii Italiene. Astfel, la mijlocul secolului XVI, se spune ca si Cultura Gotica se stinge treptat.
Manastirea Saint-Denis, reconstruita la initiativa abatelui Suger, propune o arhitectura complet noua; pentru prima data, cu adevarat, Arhitectura Gotica isi face simtita prezenta in Pronaos (sfintit in 1140), si, mai ales, in jurul corului, in Deambulatoriul Dublu (sfintit in 1144), unde bolta in cruce pe ogive este sistematic legata de folosirea arcului frint. Din acest moment aceasta tehnica va fi pe deplin stapinita. Boltile se sprijina pe coloanele fine, dind edificiului un aspect de o inedita suplete si gratie. Zidurile, al caror rol de sustinere este diminuat, sint strapunse de goluri ornate cu vitralii care permit o iluminare abundenta. Acest fel de a construi face scoala; arhitectii gotici isi bazeaza lucrarile pe trei principii esentiale: marirea deschiderilor; cresterea inaltimii edificiului si cautarea unui spatiu omogen.
In Arhitectura, Saint-Denis serveste ca model pentru o intreaga categorie de constructii apartinind Goticului Timpuriu. Aceste catedrale marcheaza trecerea de la Arta Romanica; ele se caracterizeaza printr-o elevatie cu patru etaje: arcade mari, tribune, triforiu si ferestre inalte. Tribuna este o ramasita a artei romanice, folosita ca element de sustinere a boltilor pe stilpi. In plus, pentru a suporta greutatea boltilor, din ce in ce mai largi, se adauga, la fiecare travee, un al treilea arc de ogive. El joaca rolul unui fals dublou si permite adaugarea unor stilpi intermediari. Boltile devin, asadar, sexpartite. Catedralele din Laon, Soissons sau Noyon sint construite dupa aceste principii. in vreme ce numeroase edificii romanice sint inca construite pretutindeni in Franta, unele regiuni adopta elemente ale goticului "plantagenet" (folosit, de exemplu, la Angers), adauga structurii romane, bolti de ogive foarte curbate (numite bolti angevine). Ordinul Cistercian adopta, la rindul lui, fara rezerve, goticul, caruia ii apreciaza puritatea si simplitatea.
Anglia este prima tara din Europa care reia innoierile franceze, datorita arhitectului Guillaume de Sens, constructorul catedralei din Canterbury, catre 1174. Acest stil, care alatura modelelor franceze traditia decorativa engleza, este numit Early English.
Arcul butant apare in jurul anului 1180 la Notre-Dame din Paris; el produce o adevarata revolutie in arhitectura, proiectind spre exterior impingerile boltii, el atrage dupa sine disparitia tribunei (elevatia este, deci, cu trei etaje), si reducerea definitiva a greutatii masei murale. Boltile sint simplificate, cvadripartite, inscriindu-se in travee de tip Barlong (vuta pe incrucisarea ogivelor, al carui plan formeaza un dreptunghiular prelungit, in sens perpendicular pe directia navei), aceasta descoperire permite arhitectilor sa mareasca elevatia si sa simplifice formele si planul edificiilor.
Entuziasmul pentru constructii este mare; doua mari catedrale trec drept model: Chartres, "laboratorul" arhitecturii gotice clasice; si de o mai mica importanta, Bourges. Aceste doua modele sint larg adoptate in Franta, si variantele locale se estompeaza.
Secolul XIII este, de asemenea, si cel al expansiunii artei gotice pretutindeni in Europa. In Anglia, constructiile reprezinta sub forma unor mari ansambluri, legind catedrala cu Claustrul (curte de forma patrata situata intr-o manastire. Este inconjurata de o galerie cu arcade permitind circulatia intre diferite cladiri ale comunitatii religioase), si cu sala capitulara (intr-o manastire catolica, incaperea unde se aduna consiliul; adunarea calugarilor). In interior, orizontalele sint mai incarcate in raport cu verticalele si elementele decorative abunda (ca la catedralele din Lincoln sau din Wells).
Edificiile spaniole sint mai apropiate de modelul francez si adopta intr-un mod mai special planul foarte omogen din Bourges, ca, de exemplu, la Catedrala din Burgos.
Italia si Sfintul Imperiu ramin foarte retinute fata de inovatiile gotice; in interiorul edificilor, sculptura devine mai discreta, cu scopul de a nu intrerupe continuitatea sprijinului coloanelor de stilpi. In exterior, tipul nou de Statui-Coloane apare in Spalete, de o parte si de alta a Portalului, ca la Chartres. Aceste statui hieratice si prelungi sint adosate coloanelor si se inscriu in forma acestora. Rapid, sculptura isi incepe cucerirea autonomiei in raport cu arhitectura. Sculptorii se angajeaza in cercetari de tip realist si naturalist, atit la nivelul stilului, cit si la cel al Iconografiei. Atelierele itinerante strabat Europa, creind o unitate stilistica. Printre stilurile majore se afla stilul Anului 1200, inspirat de orfevrarie, sau stilul Antichizant, al carui drapaj clasic aminteste de acela al lucrarilor antice redescoperite in epoca. "Stilul 1200" este inaugurat de orfevrul Nicolas de Verdun, in lucrari ca Amvonul (intr-o biserica, mica tribuna suprainaltata la care se ajunge pe o scara, si de la care preotul se adreseaza credinciosilor), Catedralei din Klosterneuberg sau Vinatoarea Regilor Magi.
Arta Vitraliului cunoaste un mare avint (o data cu marirea suprafetei ferestrelor inalte, rozalelor, etc), in detrimentul frescei, capatind un rol didactic. Miniatura se detaseaza treptat de stilul romanic; ea se inspira din Arta Vitraliului, imitindu-i atit siluetele delicate cit si efectele grafice.
Incepind din a doua jumatate a secolului XIII, unitatea artistica a Europei este zdruncinata: artele nu mai sint subordonate arhitecturii si scolile regionale se dezvolta considerabil.
Prabusirea boltilor catedralei din Beauvais in 1284 pune capat tentativelor mereu mai indraznete pentru cresterea elevatiei edificiilor. Acest eveniment marcheaza limita cautarilor Goticului Clasic. Deja, din 1250, se dezvolta la Paris un curent arhitectural mai putin grandios, asa-numit Reionant. Caracterul "structural" al arhitecturii gotice este dezvoltat cu o indrazneala excesiva. Boltile si stilpii sint subtiate la maximum, in timp ce vitraliul capata o tot mai mare importanta. Arhitectului Pierre de Montreuil i se datoreaza cele mai frumoase realizari ale acestui stil, indeosebi la Sainte-Chapelle (sfintita in 1248).
Secolul XIV vede incetinindu-se activitatea santierelor in Franta; arhitectura din Ile de France isi pierde din insemnatate in fata tendintelor regionale, in special a ideilor originale din sud-vest si din centrul tarii (catedrala Sainte-Cecile din Albi, catedrala din Narbonne).
Anglia cunoaste una din fazele cele mai fecunde ale arhitecturii sale cu Decorated Style; acest stil, care domina din a doua jumatate a secolului XIII pina la mijlocul secolului XIV, se caracterizeaza printr-o foarte mare diversitate de forme, dar si printr-o tendinta foarte puternic marcata de ornamentatie, ca in Catedrala din Wells. Elemente decorative: Lierne (nervura suplimentara, care leaga cheia de bolta de una dintre cheile secundare ale unui tierseron), tierseroane (nervura suplimentara intr-o bolta in ogiva care nu se uneste cu cheia boltii centrale), chei pandante (piatra asezata in punctul de intilnire al nervurilor unei bolti si ale carei sculpturi se prelungesc sub forma unei stalactite), exuberante evantaie Fan Walts (cum sint cele din Catedrala din Gloucester), au invadat boltile. In a doua jumatate a secolului XIV, se dezvolta Perpendicular Style, ca reactie la decorarea luxurianta a Decorated Style. Acest stil acorda intiietate liniilor orizontale si verticale precum si transparentei compozitiei; el se prelungeste de-a lungul intregului secol XV.
In Sfintul Imperiu, situatia este mult diferita, pentru ca goticul francez apare abia in a doua jumatate a secolului XIII. Cei doi poli de implantare a arhitecturii gotice sint Strasbourg si, mai ales, Koln. Adoptarea modelelor franceze se face cu un cert decalaj cronologic; el este de scurta durata pentru ca, incepind din anii 1350, apare tipul specific german de Biserica-Hala (biserica in care cele trei nave, centrala-colaterala, au aceeasi inaltime, ceea ce da nastere unei structuri generale cu un caracter profund unitar), el va domina de acum inainte, cu un plan care incearca sa organizeze spatiul omogen. Stilpii nu mai au spatiul interior; liniile nu mai accentueaza verticalitatea, dar permit o libertate a privirii de-a lungul spatiului. Praga, noua capitala construita pentru imparat, incepind de la mijlocul secolului XIV, devine un focar artistic important, ea apare ca unul dintre centrele acestui stil, in special o data cu construirea catedralei Svaty Vit, sub conducerea arhitectului si sculptorului Peter Parler.
In a doua jumatate a secolului XIII, sculptura reapare in interiorul edificilor; in timpul domniei lui Ludovic cel Sfint, se dezvolta la Paris un stil gratios numit Stilul Parizian. In siluetele elegant unduitoare, pe fetele fine, cu ochi migdalati, cu pometi proeminenti, nas mic si suris dulce, apare un oarecare Manierism. Acest stil se regaseste la minunatul inger surizind din Catedrala din Reims. El se prelungeste pe durata intregului secol XIII, in statura monumentala precum si in artele decorative. Statuile de devotiune se multiplica, si Fecioara cu pruncul devine o tema favorita. Paralel cu acest stil elegant, in plastica funerara se dezvolta un curent realist care cunoaste un mare avint, incepind de la sfirsitul secolului XIII. Cautarile in aceasta directie duc la aparitia portretului, la mijlocul secolului. Sub domnia lui Carol al V-lea (1364-1380), al carui macenat este foarte important; sculptori precum Andre Beauneveu (autorul statuii Gisant, statuie reprezentind personajul defunct, pe lespedea mormintului, a regelui Carol al V-lea), ating o putere de expresie neegalata pina atunci.
In Sfintul Imperiu se dezvolta un curent cu o expresivitate exacerbata. Iconografia se modifica pentru a sustine teme care exprima durerea (pieta de exemplu o reprezenta, in Arta Occidentala; pe fecioara Maria tinindu-si fiul, pe Christos, mort pe genunchi, sau Cina cea de Taina; reprezentind ultima masa luata de Christos impreuna cu apostolii sai, cu prilejul careia a introdus Euharistia). Chipurile sint tratate cu realism si puternic individualizate. Printre cele mai mari succese ale acestui tip de sculptura se numara Ciclul de Gisanti executat de Peter Parler in interiorul si in exteriorul catedralei Svaty Vit din Praga.
In Anglia, ornamentatia exuberanta a interioarelor nu lasa decit putin loc sculpturii. Structura ramine, deci, foarte prezenta pe fatade (exemplu:Exeter). Figurile sint deosebit de prelungi si tratate intr-o maniera grafica; sculptura funerara repurteaza un succes de seama, ea preconizeaza utilizarea unor materiale originale ca bronzul sau arama, din care este facut minunatul gisant al Printului Negru din catedrala din Canterbury.
In schimb, statura spaniola adera fara rezerve la stilul francez; numai citeva compozitii, cum este cea a catedralei din Leon, dovedesc originalitatea.
Parisul ramine focarul principal al artei gotice, de unde stralucirea sa se propaga in intreaga Europa. Sub influenta statuarei si datorita anumitor inovatii tehnice, artele minore dezvolta stilul gratios, care se accentueaza sub domnia lui Filip cel Frumos (1285-1314). Inal doilea patrat al secolului XIV, apare stilul "de curte", care amplifica excesiv eleganta si manierismul stilului parizian, pentru a ajunge la siluetele sinuoase cu modeleu cald si cu pliuri catifelate. In secolul XIV, Arta Vitraliului tinde sa devina o imitatie a picturii, in special prin utilizarea sarii "galben de argint", (sare de argint care, dupa ardere, coloreaza sticla alba in galben; foarte mult intrebuintata in tehnica vitralului).
Italia ocupa un loc aparte in arta europeana a secolului XIV; intra-devar, in momentul in care se impune arta gotica, Toscana devine locul unor incercari complet noi, care anunta Renasterea. In Italia, adoptarea goticului francez se opreste la decoratie, deoarece structura edificiilor italiene ramine fundamental romanica. Astfel, in edificii precum catedrala din Siena sau cea din Orvieto, se observa o crestere a elevatiei, iar la exterior apar pinaclul* (element de forma piramidala, plasat in partea superioara a unui contrafort sau a arcelor butante ale culeelor. Acest element de constructie intareste inertia ansamblului), si croseta gotica* (ornament in piatra, sculptat sub forma de crosa vegetala, plasat uneori pe muchiile unui element arhitactural), precum si rozase mari in centru si turnulete-clopotnita* (ornament la baza flesei sau la unghiurile cladirii, va lua forma din ce in ce mai svelte, avind muchiile acoperite cu crosete),de fiecare perte. In interior, insa, chiar daca se foloseste uneori bolta pe ogive incrucisate, posibilitatile ei arhitectonice ramin neutilizate. Cit priveste arcul butant, acesta nu apare niciodata in arhitectura italiana, care foloseste contraforturi puternice sau tiranti de fier pentru a propti impingerile zidurilor. In plus, sint continuate caracteristicile tipic italiene, ca decorarea cu marmura policroma sau separarea constanta a clopotnitei de restul edificiului. Pe de alta parte, datorita puterii economice si politice a oraselor, operele arhitecturii civile se inmultesc; ea imbina traditia medievala, masiculi* (balcon al fortificatiilor zidurilor si turnurilor de aparare, care avea deschizatura ce permitea supravegherea fortaretei), freste mici cu decorul gotic, ca la Palazzo Publico din Siena. La Venetia, in palatul Dogilor se adauga influenta decorului bizantin.
Incepind de la mijlocul secolului XIII, sculptorul Nicola Pisano creeaza un stil nou, el imbina decoratia arhitecturala gotica cu traditia sculpturii antice, care confera corpului energie si vigoare. Amvonul, pe care il sculpteaza in 1260 pentru Baptisteriul din Pisa, anunta aceasta noua tendinta; stilul impus de Pisano este foarte acuzat in sculptura, ea acordind o atentie deosebita formei amvonului si a mormintului cu etaje, adosat zidului. La mijlocul secolului XIV, cercetarile sculptorului evolueaza; ele sint duse in paralel cu cele ale lui Giotto, tinzind spre o simplificare a formelor, o cautare a monumentalitatii si o mai mare capacitate de redare a volumelor. Usile de bronz ale Baptisteriului din Florenta, executate intre 1330-1336 de Andrea Pisano, sint un exemplu minunat.
Pictura detine un loc foarte important in arta italiana; intr-adevar, Arta Frescelor ramine esentiala in decoratia interioara a edificiilor religioase, deoarece zidurile nu pot fi strapunse de deschideri foarte mari care sa fie acoperite cu vitralii. In plus, traditia bizantina, foarte prezenta in secolul XIII, face sa devina curenta practica picturii pe panouri de lemn. La sfirsitul secolului XIII, pictori precum Cimabue la Florenta, sau Duccio la Siena, introduc primele accente naturaliste in rigoarea si frontalitatea picturii bizantine. Dar cel care revolutioneaza pictura este Giotto. Cercetarile lui merg in directia profunzimii spatiului, a redarii volumelor, a interpretarii caracterelor personajelor, a compozitiei si a simplificarii formelor. Arta lui inaugureaza Pre-Renasterea. Scoala florentina se inscrie pe linia preceptelor lui Giotto. In privinta scolii din Siena, si ea are o foarte mare importanta, dominata fiind de personalitatea pictorului Simone Martini. Stilul acestuia este marcat de spiritul elegant al goticului, reprezentind corpuri fine si serpuitoare, cu o atentie deosebita acordata blindetii culorilor. Simone Martini isi incheie viata la curtea papei din Avignon, devenita un mare centru artistic; el este initiatorul primei scoli din Avignon care, dominata de pictorii italieni, reproduce gratia scolii din Siena.
Secolul XV este secolul mecenatului curtilor princiare, care devin centre artistice internationale; arta europeana regaseste astfel o oarecare unitate, ea este marcata de dorinta etalarii luxului si a formelor extravagante.
Arhitectura este dominata de Goticul Flamboiant. Noutatea nu rezida in structura edificiilor, ci in exuberanta decoratiei: aceasta se intilneste pretutindeni in Europa. Planurile sint foarte variate, punind un accent deosebit de interioarele ample. Cladirile se transforma in adevarate pagini sculptate; exterioarele sint acoperite cu gabluri* (fronton triunghiular ascutit plasat deasupra usilor, a ferestrelor sau a portalurilor gotice), ajurate si muluri, cu inflexiuni curbe, agitate, asemenea unor flacari (de unde si denumirea de Arhitectura Flamboaianta). In interior, boltile se acopera cu o retea de liorne si tierseroane, iar liniile orizontale sint puternic accentuate. Santierele acestor edificii dureaza adesea foarte mult timp si au caracter international, cum s-a intimplat cu catedrala din Milano. Constructia acesteia se intinde, de fapt, de la sfirsitul secolului XIV pina in secolul XVI, iar proiectul este condus succesiv de arhitecti italieni, francezi, germani, apoi din nou francezi etc. acest stil se regaseste in arhitectura civila care isi pierde aspectul fortificat, cum este palatul Jacques Coeur din Bourges.
Sculptura cunoaste in intrega europa o mare dezvoltare; incepind din 1380, sculptorul Claus Sluter, activ in Burgundia, aduce o mare schimbare in compozitia statuara. Intr-adevar, sculptura sa emana o mare forta, conferita de drapaje ample si domoale, care se joaca cu lumina. Profunzimea psihologica a chipurilor este frapanta; aceasta maniera, care cunoaste o mare raspindire europeana, pune capat suavitatii sculpturii franceze. Lucrarile lui majore sint; Portarul manastirii Champmol (1385-1389), si Fintina lui Moise (1395-1405). Totusi, la mijlocul secolului XV, centrul Frantei revine la un stil mai blind si mai senin, denumit "destinderea artei franceze".
Statuara germana cunoaste o epoca de aur, cu deosebire la sfirsitul secolului; ea dezvolta un stil patetic, de un expresionism exacerbat. Sfintul Imperiu, ca si tarile de jos, Boemia, Polonia, Austria, sau Ungaria exceleaza in realizarea unor mari panouri din lemn; Tilman Riemenschneider sau Veit Stoss sint mari nume ale sculpturii germane.
In jurul anului 1400, se dezvolta pictura de Sevalet* (suport din lemn pe care se aseaza tabloul pentru a fi pictat; pictura de sevalet se refera la tablourile de sine statatoare cu dimensiuni relativ restrinse, realizate pe un sevalet). In toata Europa apare un stil elegant, numit "al goticului international", si care propune un ideal fastuos, cavaleresc, favorizind culorile vii, poleirea de aur si personajele cu siluete delicate.
Spre 1420, pictorul flamand Jan Van Eyek revolutioneaza acest stil; el dezvolta o perspectiva rationala si rezolva problema utilizarii luminii in redarea modeleurilor* (impresie de relief, obtinuta prin variatia culorilor si prin opozitia dintre zonele de lumina si cele de umbra). Intr-adevar, modelul e obtinut prin jocul transparentelor straturilor succesive de culoare, aplicate pe un fond de culoare alba, care reflecta la maximum lumina. Forta picturii sale consta si in atentia speciala pe care o acorda notarea detaliilor. Aceasta scoala a primitivilor flamanzi influenteaza toata Europa; Sfintul Imperiu, cu pictori precum Grunewald, se detaseaza de influenta franceza si adera fara conditii la noul stil. Pictorii renasterii italiene asimileaza si ei inovatii flamande.
Franta, alaturi de Praga, ramine centrul realizarii anluminurilor, continuind stilul gotic international; spre mijlocul secolului insa, ea isi manifesta deschiderea catre inovatiile renasterii italiene. Producerea obiectelor de orfevrarie se dezvolta in toata Europa, constituind pretextul unui exces de lux si pretiozitate. Si tapiseria* (tesatura realizara din fire de lina divers colorate. Scenele reprezentate pe o tapiserie servesc, in general, la ornamentarea peretilor unor locuinte sau ai unor edificii), care se inscrie in acelasi spirit rafinat, cunoaste un mare succes (stilul Mille Fleurs), fiind realizata in atelierele din nordul Frantei si din tarile de jos.
Spre deosebire de exuberanta goticului de la sfirsitul secolului XV, noul curent insaureaza o arta mai rationala si umanista, este dovada rolului inovator al renasterii italiene.
ARTA GOTICA
- Edificii de mari dimensiuni,
- Biserici foarte luminate cu aspect zvelt,
- Triumf al linilor verticale,
- Bolti de ogive,
- Arce frinte,
- Ziduri ajurate,
- Ferestre mari,
- Arce butante,
- Stilpi descompusi in colonete,
- Sculpturi cu motive din natura,
- Statui in Ronde-Bosse din ce in ce mai studiate,
- Vitralii.
GOTIC PRIMITIV
- Corul de la St. Denis,
- Catedrala din Sens,
- Cat. din Paris,
- Cat. din Wells (Anglia),
- Cat. din Lincoln,
- Cat. din Chartres,
- Cat. din Reims,
- Cat. din Amiens.
GOTIC CLASIC
- St. Chapelle de la Paris.
- Cat. din Siena (Italia),
GOTIC REIONANT
- Cat. din Winchester,
- Cat. Svati Jan (Praga),
- Cat. din Milano.
GOTIC FLAMBOAIANT
- Cat. Fecioarei din Cracovia,
- Santa Maria din Belem (Lisabona).
|
|
